Noapte cu somn și fără somn

Ora 02:45 .Stateam în pat,ca în fiecare noapte,privind în podul meu albastru așteptînd să mă doboare somnul.Pleoapele îmi erau tot mai grele,iar somnul era tot mai insistent,dar încă nu puteam dormi.Nu încă.Ceva nu-mi dădea pace să adorm.Părea a fi un gînd sîcîitor care bîzîia ca un țînțar și se tot învirtea în cercuri vrînd să mă scoată din minți.Nu voiam să adorm cu gîndul acesta pentru că avea să mă  urmărească în somn.Începusem  însă să îmi pierd voința de a lupta cu somnul,care mă ademenea cu sărutări blînde.Adormisem încă cu gîndul acela pulsînd undeva acolo.
Dormeam  și îmi dădeam seama că visez.Mi se deschise un tunel lung,întunecat și rece.Era  plin cu uși ,care permiteau  unor raze de lumină să pătrundă în tunel prin crăpăturile lor.Nu eram tentată să aleg una din ele,parcă știind că nu o să găsesc ceea ce caut dincolo de ele.Prind a alerga prin tunel știind că o să-i dau de capăt.Mai repede ,tot mai repede ,pînă ce spațiul din jurul meu devine șters.Doar pete de lumină și întuneric.Un neant din care încearcă să se nască vise și prin care eu pluteam liniștită.Era atîta calmitate și pace acolo că nu voiam să plec,  iar frumoasa explozie de imagini și amintiri strălucitoare asemeni focurilor de artificii mă amețea.

Mă absorbise o pată de lumină și mă trezisem într-un loc zgomotos plin de oameni,dar nici unul din ei nu avea față.Erau toți plini de răutate și gălăgia devenea insuportabilă.Visul era înghesuit și greu.Mă sufocam în masa aceea de oameni fără chip și am început din nou să fug.Fug și tot fug alunecînd ca o cometă prin zeci și mii de vise.Ceva mă îndeamnă să merg tot înainte, o idee obsesivă că trebuie să găsesc ceva sau pe cineva în labirintul minții mele.Alerg disperată în căutarea visului potrivit incapabilă de a distinge clar spațiul prin care călătoresc.Memorez doar unele imagini care se înscriu în memoria mea  ca niște cadre pe pelicula fotgrafică,ca mîine dimineață să pot revenii la ele pentru a le analiza.

Mă învăluise un fum dens și am început să tușesc excesiv.Mă trezisem intr-o incapere strîmtă si rece plină de fum.Umblam buimacă prin fum pipăind pereții încăutare de uși sau ferestre.Nimic.Mă impiedicasem de ceva tare și dadusem să văd ce e.Era o cutie metalică rece și grea.Am deschis-o.În cutie eram tot eu deschizînd o altă cutie ..și tot așa la nesfîrșit.Tusea mă prinse mai accentuat,începusem să scuip sînge și în minuta urmatoare îmi țineam plămînii în mină.După plămîni urmă inima îmreună cu o lumină radiantă violetă.Aveam senzația că sunt stoarsă de viață,că-mi vărs tot sufletul acolo, în cutia ceea de metal.Nu eram capabilă să mă mișc și mă lipisem de unul dintre pereți simțindui răceala.Agonia era insuportabilă,simțeam cum mă descompun în mii de fascicole și doar convingerea că totul e un vis și că are să se termine mă liniștea. La reintegrare eram în Alb.Era o întindere plană nemarginită perfectă de un alb pur.Era ceva și totuși nu era nimic.Nu se auzea nimic și totuși auzeam atît de multe.Un sunet alb  care părea că nu spune nimic concret dar care știa prea multe despre mine.Mă simțeam vulnerabilă și singură.Pustiul acesta mă speria și sunetul devenea tot mai ascuțit.Eram încă plină de sînge și înaintînd nesigura pe suprafața albă parcă solidă și sticloasă lăsam o diră de roșu aprins.Încercam dîn adins să găsesc o scăpare de acolo,nu mai voiam să aud sunetul acela.Nu voiam să știiu ce înseamnă,ce încerca să spună.Nu voia să mă lase să plec pînă nu îl ascult.» Toate fărimele de vise fac parte din tine.Nu alerga de ele nu te ascunde de adevar.Oamenii fără de chip sunt prietenii tăi,cutia de metal e infernul la care singură te condamni,iar eu sint golul ce crește în tine cu fiecare cllipă a vieții tale.» Cuvintele acestea începuseră să se repete printr-un ecou răsunător imprimînduse adînc în mine,pînă în măduva oaselor.Fugeam din nou,sălbatică,nebună înțelegind că nu am găsit încă ceea ce căutam.Din nou străfulgerări de imagini nedefinite și eu zburînd cu viteza luminii printre ele.

Mă trezisem disperată și obosită.Nici macar nu aflasem ce caut de fapt.A fost o noapte grea cu somn și fară somn.

Gînduri-Corbi

                                                              Nisip alb sunt ale tale lacrimi,

                                                         Ce un ocean au secat în disperare.

                                                           Arse pinze  de furtuna unei iubiri

                                                          Te fac sa plutești  alene  în nepasare.

                                                              Gânduri-corbi negri zburători

                                                               Din suflet lacom se înfruptă,

                                                             Înscriu sălbatici și croncănitori

                                                             Dureri  nebune pe foaia mută.

                                                              Amintirile sunt ascuțite stînci,

                                                             Ce se înalță pe al minții orizont.

                                                              Voiai din vîrful lor să te arunci

                                                             Și virgulă să cazi în versul mort.

                                                            Regrete -frânghii cu pietre legate

                                                            Te îneacă sub  al valurilor alean,

                                                               Te poartă  în rime încrucișate,

                                                            C-un punct te aruncă istovit la mal.

Fum de cerneală

Luna se joacă în umbrele reci,
Odată cu noaptea în minte îmi treci,
Sunt orb în setimente aprinse,
Pierdute departe pe maluri…în vise.

Mă simt o uitată și ștearsă epavă,
Pe buzele tale cu gust de otravă,
Te spăl…plină de-amar și sfială,
De gânduri pictate cu fum din cerneală.

Vreau să te las să arzi în focul uitării,
Să nu mai fii vreodată prada disperării,
Să mă dezlegi de misterul tău crud,
Să te topești în a ploii ropot prea surd.

                                                         Vom fi din nou doar doi necunoscuți,
                                                           Cu pași arzând și oscilând pierduți
                                                           Și între noi fiori ca împletiri din fire
                                                  Ce se renasc în inimi…fragmente de iubire.

Notă muzicală

De-ai fi o notă muzicală

Te-ai regăsi pe al meu portativ

Ce poartă armonia letală

A gindului meu strigăt tardiv

 

De-ai fi o notă muzicală

Ai fi al inimii tact  ne sfirșit

M-ai fi lasat  în amețeală..

Lovit de sunetul  desăvirșit.

 

De-ai fi o notă muzicală

Te-aș fredona mereu

Ai fi ultima notă  fatală

 Piatră funerară la mormintul meu.

Molipsiți de transparență

Ne-am lovit de o sură transparență

Alergînd după vise sufocate,

Mințim că iubim fără insolență

Dar cerem să ni se facă dreptate.

Ne-am molipsit de un negru scrum

Inspirat din adînci dezamăgiri

Și avem sufletul înecat în fum

Dărîmat de goale și false iubiri…

Ne-am molipsit de rugină…

Stînd sub ploi de lacrimi sărate și fierbinți

Și ne apasă o grea vină

Că nu putem iubi,dar vrem să fim iubiți…

Două galaxii

Dezastrul scurs din ultima, grea clipă,
Se pierde-amețitor,făcând risipă
Din suflete, din negurile stinse,
Din viața veşnic prinsă în eclipse…
Ființa ta,prin mine, în cioburi se va sparge,
În oase-mi vei ajunge ca briza în catarge.

Funebra simfonie în inimi se-nfiripă,
Ecouri stinse lasă din frânta ei aripă,
Cu valuri ne-amețeşte, de ruginită pâclă,
Strigă în noi durerea ca duhul într-o sticlă,
Fulgerător izbeşte-n emoții oțelite,
Tu reînvii în gânduri seci şi îngălbenite…
Dar nu eşti tu, e visul ce arde-n a mea minte.

Eşti ancora căzută-n oceanul meu de gânduri,
Eu, steaua-ți sunt, polară, ce licăreşte-n rânduri,
Formăm o galaxie plutind către apus,
Dramatic, universul ne-nvăluie supus,
În jur se-aud iluzii tot explodând, acide,
În noi se naşte setea de-a şterge, de-a ucide
În crudă ne-ndurare fărâmele iubirii
În care altădată pulsa seva fericirii.

Cutremur de petale

Noaptea cu stelele sale
Cade,cutremur de petale
E doar albastu-n violet…
Lumina zilei moare lent.

Plouă,sunete infernale
În cețuri grele și pale
Cunoștința mea se pierde
Absorbită de iarba verde…

Mîncat de flori fatale,
Putred,cutremur de petale
Am trup frînt și suflet gol
Mă descompun încet in sol…

Flori de mucegai

Ramuri întregi în mine tai
Mă lași pustiu și veștejit,
Albe flori de mucegai
Înfloresc în asfințit…

Înfloresc și-n tine,
Sugrumă tot ce-i viu.
Tu le-ai sădit ‘n mine
Ca blestemat sa fiu.

Doar flori de mucegai
Sint albe peste tot,
Sorb caldura ce o ai
Ma orbesc…nu pot..

Nu pot să privesc,
Cum florile înfloresc
Suflet nu mai avem
Mucegai sîntem…

Pete de culoare

O picătură de albastru

E o mare de tristețe,

E un suflet sihastru

Și o infinită frumusețe.

O lacrimă de violet

 Melancoliile tîrzii,

Ploile ce cîntă încet

 Nopțile cu isomnii…

O pată de roșu aprins

 Al dragostei dulce surîs

  E focul durerii mocnind

Născut dintr-un singur gînd.

O pată de portocaliu

E un vast necuprins

Neînțeles și fumuriu

De vise ce s-au stins

O linie de verde crud

Sunt firele ‘ncolțite-n șoapte

Ce se aud tenebru și surd

Te nebunesc în fiecare noapte

O vrîstă de galben mut

E boala ce te-a cuprins

  Te mistuie sălbatic și crunt

  Te distruge dinadins

Toate petele de culoare

Se amestecă necontenit

E un suflet ce moare

Pe foaia alba ‘nțepenit

Tot amalganul de culori

E o nuanță murdară

Tabloul îți provoaca fiori

O capodoperă vulgară

Căci începe a prinde contur

Un adevar sumbru și dur

Tot acest tablou zbuciumat

E o viața de om blestemat.

Vezi ce iese…

Habar nu am despre ce sa scriu și totuși aș vrea atît de multe să spun.E ca și cum ai avea în față o pînză albă nemarginită pe care poți desena orice îți vrea sufletul,dar cînd pui mîna pe pensulă parcă ție frică ca nu cumva măzgăleala ta să strice puritatea acelei pînze,ca nu cumva să fii nevoit sa stergi și să o strici  fâră rost.Îți tremură mîna și nu mai știi de unde să începi și te gîndești că poate nu e o idee atît de bună.În mite creezi imagini impresionante și ți se par ușor de realizat,dar apoi îți dai seamă că pe pînză ar putea ieși cu totul altfel.Ai impresia că nu va ieși niciodată așa cum vreai tu să iasă și că ceilalți s-ar putea să nu îți înțeleagă creația. Asta te sperie.Te cuprinde un fel de dezamăgire pentru că nu te simți în stare să expui cea ce ai în minte și suflet.În astfel de momente uităm că procesul de creeație ne aduce plăcere și că o facem în primul rînd pentru noi înșine.Nu contează că va ieși o măzgăleală,un dezastru ,contează faptul ca ai scos din tine ceia ce voiai să scoți;Nu contează dacă ceilalți or să înțeleagă sau nu ,căci așa cum îți percepi tu creeația nu o mai poate percepe nimeni;Nu conteză nici măcar faptul că ai putea strica pînza,ce folos din ea dacă rămîne nefolosită? Nu trebuie decît să încerci,să vezi ce iese.